broscuta cu gura mare

stiti bancul cu broscuta cu gura mare care tipa toata ziua pana cand o intreaba pe barza ce manaca si aceasta ii spune" "broscute cu gura mare" iar broscuta facand gurita mica zice "bine, o zi buna!" ;) ei bine broscuta sunt eu, nu prin felul meu de a vorbi tare ci prin felul meu de a spune mereu ce gandesc in cele mai nepotrivite momente. Mereu am considerat ca eu asteptand mereu o siceritate bruta de la cei din jurul meu acelasi lucru il asteapta si ei, insa nu o data datorita gurii mele mari am pierdut amici care nu au suportat sinceritatea mea grosolana.
Ceea ce am adorat la relatia in care sunt inca de la inceput a fost ca mereu am putut sa spun ce gandesc, omul de langa mine mereu a gasit ceva spiritual sa imi raspunda chiar si atunci cand o dadeam cu bata in balta. Insa de la un timp pare ca tot ce ne-a unit acum ne desparte si nu reusim sa ne gasim desi incercam amandoi. E greu cand ceva frummos pare ca iti scapa printre maini exact in clipa in care ai ajuns sa apreciezi insa in mod normal asa se intampla mereu in viata. Iar eu mereu am fost mai ardeleanca din punctul asta de vedere, adica mai inceata plus ca mereu m-am chestionat pe mine insami daca chiar vreau, daca e bine, daca...daca....daca...si asa cum imi spunea si omul din viata mea si asa cum imi spune si vocea din capul meu am ajuns sa imi pun piedica singura: in cariera, in alegeri, in viata personala - tocmai pentru ca mereu chestionez, chestionez si o gandesc si iar gandesc si daca simt cumva ca drumul meu e in pericol de a face un ocol pe care eu nu l-am planificat intru in criza si fac tot posibilul ca drumul sa ramana asa cum l-am planuit eu, insemnand prin asta sa incep sa arunc in aer tot ce construieste omul langa mine. Insa cand constientizezi intr-un tarziu acest lucru si incerci sa dai glas vocii din interior iti dai seama ca urechiile au surzit, datorita dinamitei pe care ai tot folosit-o sa arunci in aer constructiile. Si atunci intra din nou vocea interioara in scena si te intreaba daca se merita, daca faptul ca vorbesti si incerci sa rationezi si sa ca pui o caramida la indemna omului iar acesta observi va nu mai vede si pleaca atunci iti dai seama ca ai invatat inca o lectie si ca viata in general este o mare prima banca dintr-o clasa de scoala primara si ca in fiecare zi ai cate ceva de invatat, acum stii ca ai dinamita de aruncat la gunoi, stii ca trebuie accepti si alti arhitecti in drumul tau si stii ca trebuie sa mergi pe drumul tau cu oameni sau fara oameni.
Si acum te gandesti ca poate omul cu drumul vroia drumul lui si nu era dispus sa urmeze drumul tau...pentru ca este prea independent si nu e inca pregatit sa mergeti impreuna decat in conditiile lui, pe care eu, ardeleanca de mine le accepta mai lent si frustrata ca el nu tine cont de analiza ta pentru ca el la momentul acesta vrea drumul lui si independenta lui.

Furtuna pe mare

Primavara trece pas cu pas, insa ideile mele crete raman si ma bag singura intr-o nebuloasa din care nu reusesc sa ies si intrebarea care imi staruie in cap zi de zi in culcare si in sculare este: cer prea mult sau cer prea putin? Insa sentimentul de a fi indepartat incet incet e aiurea iar la mine persista si chiar daca poate nu e asa eu ma lupt cu distanta zi de zi sau cel putin eu asa simt, iar cand esti bipolara ca mine :))) asta inseamna una calda una rece numai ca lumea nu intelege ca daca vrei numai calde tre sa tii focul aprins si eu nu stiu cum sa fac asta.....si atunci simt ca ma scufund...iar ploaia nu ajuta.