Ieri am discutat despre asteptari si despre cum cei din jurul nostru nu se comporta conform cu scenariul aflat in capul nostru! Discutia a fost un deja-vu pentru mine, care mai fusesem angrenata intr-un astfel de dialog acum cateva luni. Atunci mi-am dat seama ca asteptarile mele cu privire la cei din viata mea sunt de cele mai multe ori setate prea sus. Asa incat mereu ajung sa fiu dezamagita…insa vina este doar a mea! Fie ca tind prea sus, fie ca nu le comunic pe intelesul lor, fie ca pur si simplu imi pun sperante in oameni care nu au nimic in comun cu mine. Asa cum discutia despre dezamagiri s-a extins in aceea ca lipsa acuta a somnului este de fapt subconstientul neuronului meu care sub greutatea intrebarilor existentiale a cazut din barca si pana nu va reveni in ea, nici lui Marin nu ii va reveni somnul…tot asa un simplu compliment primit sub forma unei intrebari m-a facut sa imi aduc aminte ca una din armele mele favorite este zambetul, care imi ascunde varsta din buletin si pe care atunci cand il afisez ii zapaceste pe oameni si mie imi place la nebunie, si vorba si fapta :)
Si pentru ca mi-am promis ca anumite subiecte nu le voi mai discuta pe blog, ma opresc aici! Cum in weekend m-am amuzat citind va recomand o carte despre un om care "se sinucide" la nesfarsit – daca reusiti sa treceti peste pasajele macabre, povestioara este scrisa intr-un fel ironic si plin de umor negru, exact asa cum imi place mie – "O perfecta zi perfecta" de Martin Page
Sa aveti o saptamana asa cum va doriti! :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu